O fatza zambind, un pitic om binedispus, un mototol radiind de optimism, o buturuga mica ce rastoarna carul mare; asta sunt eu, la petite fille, puiul de om. Mereu am fost cea mai mica din grupul din care faceam parte. Azi, la 19 ani, am 1.53. Mi-i s-a spus in multe feluri, am un jurnal doar cu porecle, unele care ma deranjau, altele acceptabile; fiecare mi-a dat un nume in functie de cat i-a permis substanta cenusie:)
Am fost complexata de inaltimea mea si poate mai sunt, nu neg, insa ceilalti mi-au impus acest complex. Defectul meu, daca asa se numeste, este vizibil si "hai sa radem putin de el"; au noroc ceilalti ca le sunt defectele ascunse si nu le vedem la o prima privire. Ochii ar trebui sa invete sa vada dincolo de aparente. Nu ma mai ating vorbele 'frumoase' ale unora; eu visez sa ma inalt, iar creierul lor mic viseaza sa devina mare. Ei vor scoate doar ce au in sine, ce poti astepta mai mult? Eu, intr-o lume atat de mare, printre atatia Guliveri si semne de intrebare, imi vad de centimetri mei. Ce conteaza ca pachetelul e mic daca incape in el tot ce trebuie si mai ramane loc. Il mangaie acelasi soare ca pe celelalte, il coloreaza un curcubeu, il uda un strop de ploaie de vara si infloreste imprastiind parfum bezmetic de ademenitor. E bine stiut ca marele e format din mic, nu invers; oceanul din picaturi de sare, cerul din stele, lanul din spice de grau, floarea din petale netede, lumea din suflete de oameni. LA PETITE FILLE vede asadar, intregul depinzand de ea. Isi stie rolul asigurat si de neinlocuit si, cu usurinta, patrunde in circuitul gasirii locului ideal.
nu va mai obositi sa ma aratati cu degetul! sunt eu, micutza care v-a depasit de mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu